PREFAŢĂ
Acum treizeci de ani participam la cel de-al VII-lea Congres internaţional de estetică (Bucureşti, 1972) cu o comunicare despre artă ca metarealitate. Am ajuns la acest congres pentru că m-am comportat normal într-o lume anormală.: am trimis, pur şi simplu, comunicarea mea secretarului congresului în Olanda şi am fost inclus în program, fără să cer aprobarea de la partid, sau de la Academia tovarăşului Mihnea Gheorghiu. Sigur nu aş fi obţinut o asemenea aprobare. Ajuns la Bucureşti, unde se ţinea congresul, am avut surpriza să constat că încă din prima zi a venit la mine un tânăr care s-a recomandat critic muzical şi mi-a mărturisit că mă citeşte şi mă admiră. M-a rugat apoi să-i permit să mă însoţească şi a stat câteva zile, minut cu minut lângă mine: a mers la acelaşi restaurant la care mergeam şi eu, a venit la căminul studenţesc din Grozăveşti unde stăteam, deoarece n-aveam bani de hotel, a fost o umbră discretă care la început m-a flatat, apoi m-a amuzat, pentru ca în final să mă irite. În a treia sau a patra zi a congresului, stăteam de vorbă cu Ov. S. Crohmălniceanu şi Ion Rotaru, sub privirea atentă a tânărului. Ion Rotaru povestea că un ţăran din satul lui, participând la o serbare, a ascultat liniştit conferinţa politică de la început, a ascultat un cor, o poezie, iar un cor, iar o poezie, apoi s-a ridicat şi a plecat supărat din sală. Nu-i cinstit, spunea el. A ascultat disciplinat conferinţa, ştiind că apoi se va bucura de muzică şi de poezie, dar vede că şi corurile, şi poeziile repetă ce s-a spus în conferinţă!
După această povestioară a lui Ion Rotaru, tânărul s-a făcut nevăzut. Îşi făcuse, probabil, planul! Eu nu i-am acordat prea mare importanţă, nu voiam să devin paranoic, ştiam că o asemenea obsesie te poate bloca. Adevărul este că securitatea chiar bloca orice iniţiativă independentă, fie prin presiune psihologică, prin „teroarea de catifea”, fie direct, brutal.
O dezvoltare a acestei comunicări am vrut s-o prezint ca teză de doctorat, dar n-am primit „recomandarea” comitetului judeţean de partid. Am făcut atunci o carte – această „Introducere în poezie” – pe care am oferit-o editurii „Junimea”, fără să ştiu că fostul meu coleg de an, Virgil Cuţitaru, ajuns director al editurii, este de fapt securist. Aveam să aflu mulţi ani mai târziu chiar de la el, într-un exces bahic de sinceritate. Vorba este că din 1978 până în 1982 cartea a fost blocată la „Junimea”, iar la protestele mele repetate Virgil Cuţitaru îmi spunea că va pleca la tipar „săptămâna viitoare”.
În 1982 i-am povestit întreaga istorie lui George Bălăiţă, care devenise director la „Cartea Românească” şi el s-a oferit să mă publice în colecţia „Eseuri”. Bunul meu prieten Mircea Ciobanu, care a fost şi redactor de carte, era indignat nu atât de ce mi se întâmplase, cât de faptul că n-am venit la el de la început. În sfârşit, volumul a intrat în planul editurii pe anul 1983 şi a apărut cu o viteză de neimaginat pentru acea vreme. Am scris şi un „Argument” în care explicam faptul că am schiţat o estetică „in nuce” şi încheiam, cum trebuia, cu un citat din Nicolae Ceauşescu, din mesajul adresat Congresului internaţional de estetică de la Bucureşti, pe care ştiam că-l scrisese de fapt Ion Pascadi. Mircea m-a întrebat dacă-i absolut necesar acest citat. Nu, i-am răspuns amuzat, l-am pus pentru „direcţia presei”! S-a încruntat, s-a uitat complice la mine peste ochelari şi a tăiat apăsat citatul respectiv, astfel că numele tovarăşului nu apare nicăieri în carte nu datorită opoziţiei mele, ci datorită lui Mircea Ciobanu.
În sfârşit, cartea a apărut în toamna lui 1983, la unsprezece ani de când lansasem ideea pe care se sprijină întreaga construcţie: a operei de artă ca model al realităţii realizat după un algoritm existent în egală măsură în conştient şi în inconştient.
Încă de la apariţie, această carte a fost întâmpinată cu ostilitate de către forţele oculte care stăpâneau România. Deşi la Bacău era obiceiul ca orice carte nou apărută să fie „lansată” la librăria „V. Alecsandri”, să se facă şi o vitrină specială, directorul librăriei mi-a spus, jenat, că a primit dispoziţii să nu expună cartea în vitrină, iar despre „lansare”, nici vorbă. Într-o zi am fost convocat de maiorul Tudor, de la securitate, care mă supraveghea, şi timp de câteva ore mi-a „analizat” în amănunt cartea, pe care o conspectase!, arătându-se îngrijorat de faptul că eu îl „critic” pe Iurii Lotman, estetician sovietic, pe D. Micu şi D. Ghişe, brigăzile artistice şi poezia politică, în schimb mă bazez pe …L. Blaga! Maiorul Tudor era profesor de filozofie, discuţia nu era făcută de un ageamiu, ea era menită să-mi arate cât de mult am greşit faţă de „linia partidului”. Am înţeles atunci şi de ce s-a opus cu atâta înverşunare Virgil Cuţitaru apariţiei acestei cărţi, dar şi că nu-mi voi vedea prea repede semnătura pe un nou volum. De fapt şi predasem la „Cartea Românească” o culegere de articole intitulată „Jurnalul unui outsider”. Eram naiv să cred că ar putea trece de cenzură, începând chiar cu titlul. „Vrei să apari, schimbă titlul!”, m-a consiliat Marin Sorescu, expert în a-şi strecura textele cele mai incomode în ambalaje aparent inocente.
Cartea a avut succes, un tiraj de zece mii de exemplare – azi de-a dreptul fantastic! – s-a epuizat rapid, este adevărat că şi datorită domnului profesor Constantin Parfene, care acceptase textul ca lucrare de grad, apoi la apariţia volumului îl trecuse în bibliografia obligatorie pentru examenele de perfecţionare ale personalului didactic.
După trei ani, în toamna lui 1986, se porneşte din senin o campanie de presă împotriva cărţii, întâi în „Suplimentul literar artistic al scânteii tineretului”, apoi în „Săptămâna”, campanie pentru care semnatarii ar fi trebuit să consulte B.C.S., deoarece cartea nu se mai găsea în librării de foarte mult timp. Am rămas stupefiat, apoi am reacţionat cu un drept la replică, nepublicat, cu un articol pentru „România literară”, nepublicat, în sfârşit cu un memoriu adresat lui D.R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Nici de la el nu am primit un răspuns, măcar de complezenţă. Atacul a fost, evident, la ordin. De ce după trei ani de la apariţia cărţii ? Secretul aveam să-l aflu anul trecut, când mi-am văzut dosarul din arhivele securităţii, un dosar foarte clar trucat, dar din care am putut deduce că din 1983 tovarăşii s-au hotărât să mă facă informator, iar în 1987 au renunţat, într-o notă penibilă şi hazlie, pe care poate o voi publica alături de alte extrase din dosar. (Atacul din SLAST trebuie să fi fost o ultimă încercare de a mă face docil…). Acum mă limitez să tipăresc doar scrisoarea către D.R.Popescu şi cele două articole refuzate de „SLAST” şi România literară”. Iată-le:
Tovarăşe Preşedinte,
Subsemnatul Ioan Neacşu nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor, dar consider că prezenţa mea în presa literară cu articole de critică literară şi estetică timp de peste un sfert de secol, ca şi cărţile „Introducere în poezie” (Cartea Românească, 1983), „Jurnalul unui outsider” şi „Ştiinţa literaturii” (predate la editurile Cartea Românească şi respectiv Albatros mă îndreptăţesc să mă adresez Dumneavoastră în următoarea problemă personală, care ilustrează de fapt o problemă de principiu ce nu mai poate fi escamotată.
În nr. 41 din 11 oct. 1986 al SLAST a apărut un articol infamat la adresa mea, articol reluat cu tam-tamul caracteristic de „Săptămâna”. Am trimis răspunsul alăturat, pe care redacţia SLAST a refuzat să-l publice, nerespectând astfel
Legea Presei . Am vrut să răspund indirect, prin articolul „
Alergia la teoretic”, pe care l-am scris ca o replică la o „Opinie” a Melaniei Livadă, publicată de „România literară”. Anexez şi acest articol prezentului text. Într-o discuţie lungă, George Ivaşcu mi-a explicat că nu poate publica articolul meu deoarece conţine afirmaţii care nu pot să apară în presă, cum ar fi aceea că nu avem o revistă de estetică, sau catedre de estetică în universităţi. Câteva săptămâni mai târziu a apelat la un estetician despre care era vorba în articolul meu, Gr. Smeu, să scrie o replică la „opinia” de care vorbeam, foarte sofisticată, în care nu se face nici o trimitere directă la Melania Livadă, ci doar se foloseşte, abil introdus în context, cuvântul „rebarbativ”, care este o foarte pudică aluzie la obiectul polemicii.
Ajungem astfel la problema de principiu de care vorbeam: lipsa unui dialog autentic în presa culturală de la noi. L-am întrebat, cu o anumită ocazie, pe N. Manolescu dacă el crede că o cultură poate exista numai prin solilocuri. Mi-a replicat că el polemizează implicit, şi atunci când a scris o cronică pozitivă la cartea de critică a lui Marin Sorescu, el a polemizat de fapt implicit cu „Săptămâna”! Dar în acest mod sse duce un dialog între surzi! Atunci când apar polemici, ele sunt regizate şi practic întrerupte înainte de a începe, cum s-a întâmplat cu grupajul din SLAST la care m-am referit, sau cu un alt articol penibil, despre proza contemporană, semnat în „Viaţa Românească” de M. Niţescu. Faptul că de mulţi ani „România literară”, de exemplu, are rubrici fixe cu semnatari abonaţi şi previzibili, că presa culturală se repetă penibil, fără nici un relief, duce la un fel de anestezie culturală. Deruta axiologică rezultată din această apă a morţilor face ca valorile spirituale reale să treacă direct în istoria literară, să nu avem o actualitate literară vie. Asta este adevărata cauză a lipsei de audienţă a literaturii noastre în lume: dacă noi înşine nu ne luăm în serios, nu discutăm deschis şi autentic operele din actualitatea culturală, cum să ne ia în serios străinii ? La colocviul de la Tescani al revistei „Ateneu”, Şt. Augustin Doinaş, discutând acest dezinteres al literaturilor străine pentru literatura română îl punea pe seama faptului că scriitorii români nu au contacte frecvente şi sistematice cu colegii lor din alte ţări. O fi adevărat şi acest lucru, eu însumi am cerut ajutorul Uniunii Scriitorilor pentru a participa la un congres internaţional de estetică la care am fost invitat, în 1984 şi nici măcar, în semn de consideraţie, un răspuns negativ nu am primit! Dialogul cu alte literaturi începe, evident, cu un dialog între scriitori, dar cum să dialogăm cu alţii, când nici între noi n-o facem ?
Şi nici n-am pretinde acest lucru unor publicaţii ale Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, sau ale Uniunii Tineretului Comunist, dar revistele Uniunii Scriitorilor, în frunte cu „România literară”, ar trebui să aibă ca principal punct în programul lor încurajarea dialogului cultural autentic.
Aceasta ar fi problema de principiu ce nu mai poate fi escamotată, problema în care trebuie ca Biroul Uniunii Scriitorilor să ia hotărâri energice.
Fie ca anul 1987 să aducă revirimentul atât de necesar în presa noastră literară!
Vă asigur de deosebita mea preţuire,
Ioan Neacşu
Bacău, 5 ianuarie 1987
Tovarăşului
Preşedinte al
Uniunii Scriitorilor din R.S.R.
Bucureşti
Bacău, 17 oct. 1986
Către,
Redacţia publicaţiei S.L.A.S.T.
Îmi pare rău că nu mă pot adresa unui redactor şef, deoarece publicaţia SLAST, neavând casetă redacţională, este anonimă. Solicit aşadar redacţiei, în virtutea dreptului la replică, publicarea următorului text:
În nr. 41 din 11 oct. 1968, SLAST tipăreşte pe două pagini (4 şi 5), sub titlul pseudomaiorescian „O maladie a limbajului critic: forma fără fond”, o serie de injurii la adresa unor ctirici probabil indezirabili. Primul pe lista celor pe care comandoul organizat de SLAST a primit ordin să-l insulte sunt eu. Un oarecare Tudor Cristea, sub flatantul titlu „Savantlâc şi pseudocritică”, se ocupă de cartea mea „Introducere în poezie” (Ed. Cartea Românească, 1983). „Se ocupă” trebuie înţeles cu o anumită conotaţie, deoarece tovarăşul respectiv demonstrează încă din titlul infamiei sale că nu ştie ce a citit: cartea mea este o carte de estetică, nu de critică ! În textul său, T.C. insistă făcând o introducere de adevărat, autentic autodidact (v. infra), pentru care critica literară este „
o specie mai tânără” (!!!), iar literatura „a evoluat de la
mimesis (s.a.) la autoreferenţialitate” (sic!) şi încheind cu concluzia că eu am încercat nici mai mult nici mai puţin decât „să dărâm toate sistemele critice” (!!!). „Savantlâcul” de care vorbeşte este limbajul ştinţific uzual într-un eseu de estetică, iar aparatul critic este obişnuit în asemenea cazuri. Dacă ar fi citit cartea, tovarăşul care deschide acţiunea comandoului organizat de SLAST s-ar fi putut mândri apoi faţă de camarazii săi că a citit prima carte de estetică din viaţa sa. Dar a ratat ocazia ! Este evident faptul că n-a citit-o, deoarece nu suflă o vorbă despre
ultimele două secţiuni ale cărţii, citează de pe copertă, nici măcar capitolul iniţial nu l-a citit, căci de acolo tovarăşul T.C. ar fi aflat că e vorba de dezvoltarea unei idei comunicate la un congres internaţional de estetică, deci cartea pe care o fi văzut-o nu-i o carte de critică literară! Observând că T.C. nu e „în chestie”, vorba lui Titu Maiorescu, ar fi trebuit să-l ignorăm pur şi simplu. Inocenţa sa totală în materie de estetică face orice discuţie superfluă. Se pun însă câteva întrebări, care nu au nici o legătură cu estetica sau critica literară. De ce tov. T.C., fără să mă cunoască, fără să fi citit cartea mea când a apărut, s-a trezit aşa, din senin, specialist în „sisteme critice” şi a pornit la o serie de injurii la adresa mea: eseul meu este „şcolăresc”, „cacofonic”, „simplist”, „cu pretenţii ştiinţifice orgolioase” (!!), „plin de truisme”, adoptă cum poate un tic al criticii mai noi” (comunicarea de care vorbeam a fost făcută în 1972!), iar autorul este „autodidact”, „suspectat de cunoştinţe cam generale”, „diletant cu aere ştiinţifice” ? Pentru aceste insulte at trebui să-l dau pe tovarăş în judecată, dar nu-i fac onoarea asta. Cine i-a ordonat lui T.C. să scrie acest articol, că nu de plăcere s-a dus la B.C.S. să-mi caute cartea, care nu se mai găseşte în librării de aproape trei ani ? Cum de mă confundă cu doi profesori universitari onorabili, şi nu cu Iulian Neacşu, de exemplu ? Şi poanta cu fişierul, dacă nu o ştie de la Ion Simuţ (v.
Familia, 1 ian., 1984) – că nu-l citează ! – de unde o ştie ? E drept că am scris şi eu despre numele din fişier, dar într-un text încă nepublicat, deoarece se află în volumul de critică „Jurnalul unui outsider”, care stă la Editura Cartea Românească „abia” din 1984. Redactorul de carte m-a asigurat că manuscrisul n-a ieşit din editură, deci T.C. n-avea cum să-l fi citit. Are T.C. calităţi parapsihice, sau e vorba de o uluitoare coincidenţă ? Oricum, când va fi să apară acest volum, i-l recomand lui T.C., deoarece va găsi în el studii şi articole de estetică, dar şi cronici literare şi va vedea mai clar care-i diferenţa dintre estetică şi critică literară. Din păcate T.C. nu citeşte nu numai cărţi, dar nici presa literară, altfel nu se explică faptul că, din 1962, de când public, n-a dat în nici o revistă de numele meu ! Cartea insultată cu atâta violenţă în SLAST avea girul unui Congres Internaţional de Estetică, al lui Ion Pascadi şi al lui Gr. Smeu., care au alcătuit competente şi minuţioase referate ştiinţifice. Redactor de carte a fost Mircea Ciobanu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. După apariţie, au semnat cronici literare judicioase Al. Piru, Vlad Sorianu, Liviu Chiscop ş.a. În sfârşit, cartea „Introducere în poezie” a fost inclusă în bibliografia recomandată pentru perfecţionarea personalului didactic. Dacă punem într-un taler al balanţei toate aceste confirmări ale valorii cărţii şi în altul pe anonimul T.C., vedem ridicolul situaţiei. Ce a urmărit SLAST prin aceste dezinformări ale eventualilor cititori ? Cui folosesc ? Poate ne va lămuri unul dintre membrii redacţiei, căci T.C., este evident, nu a ştiut ce face !
Ioan Neacşu
Notă:
Dacă textul de mai sus, fără tăieturi, nu va apare în numărul proxim al SLAT, îmi iau libertatea de a-l face cunoscut publicului prin alte mijloace.
ALERGIA LA TEORETIC
Într-o recentă „opinie” publicată în „România literară”, Melania Livadă scrie: „…aureola şi prestigiul autorului de teorie şi nu mai puţin atracţia ideologilor de tot soiul au dat naştere în zilele noastre la un abuz teoretic şi metodologic care sufocă, prin terminologia lui nu o dată rebarbativă, lumea literelor, transformând critica în ceva care se situează, tehnocratic, deasupra sau în afara ei. Este o situaţie contrară misiunii criticii literare, care are şi un caracter social, când criticii se citesc între ei, în indiferenţa generală a scriitorilor şi mai ales a cititorilor.” Nu mi-ar fi atras atenţia această penibilă expresie a neputinţei de a aborda teoretic domeniul atât de complex al literaturii, dacă ea n-ar fi venit la câteva săptămâni după ce am asistat, stupefiat, la una dintre cele mai absurde manifestări ale „spiritului primar agresiv”, în SLAST. Cartea mea „Introducere în poezie”, care este un eseu de estetică apărut la „Cartea Românească” în 1983, este insultată cu o rară violenţă de Tudor Cristea, sub titlul „Savantlâc şi pseudocritică”. Autorul nu numai că nu-şi dă seama că citeşte o carte de estetică, nu de critică, dar este furios că nu înţelege ce citeşte. Câteva coloane mai jos, Aureliu Goci, care de asemenea nu înţelege ce citeşte, îl acuză pe Radu Bagdasar, autor al unor studii valoroase de estetică generativă, că scrie nişte cărţi pe care numai el le poate citi ! Lenea de a gândi îi face pe aceşti doi tovarăşi să reacţioneze aberant: în loc să pună mâna pe carte şi să înveţe, sau să se lase păgubaşi, orientându-se spre alte domenii, mai puţin teoretice şi mai lucrative, se încăpăţânează să citească ce nu înţeleg şi să strige în gura mare că de vină sunt autorii cărţilor respective, nu propria lor ignoranţă !
Melania Livadă crede că, aplicate în practică, sistemele teoretice „produc adevărate masacre critice (sic!) asupra operelor”. În marea ei naivitate, autoarea nu ştie că nu există critic important care să nu aibă o foarte solidă pregătire teoretică – filozofică, lingvistică, psihologică, estetică – ba chiar un sistem propriu teoretic pe care-l aplică în mod consecvent în întreaga sa creaţie. În consecinţă, Melania Livadă conchide cu emfază: „După opinia mea, teoriile critice la modă azi sunt produsele sofisticate ale unor tehnicieni care experimentează irelevant şi fără nici o consecinţă asupra literaturii”.
De unde vine acest dispreţ faţă de teoretic ? Numai din ignoranţă ? Dar şi Constantin Pricop, într-o cronică la volumul „Gândirea estetică”, de Tudor Vianu (BPT), formulează rezerve faţă de speculaţia estetică, despre care crede că a devenit desuetă (v. „Convorbiri literare”, nr. 10, p. 13).
Oare s-a ajuns, într-adevăr, la o saturaţie teoretică în domeniul studiului literaturii şi trebuie să punem cărţile în raft şi să ieşim la aerul purificat de teoretic al cafenelei literare ? Dar mulţimea sistemelor teoretice, departe de a marca o situaţie de criză, este un semn de vitalitate şi deschide calea spre noi sinteze. Critica literară poate profita de această situaţie, după cum poate şi să o ignore, transformând foiletonul critic într-un simplu articol de ziar, sau copiind lungi pasaje din presa unei anumite perioade şi colându-le fără nici un orizont teoretic, după principiul „faptele vorbeşte”, aşa cum face Ion Cristoiu.
Semnificativ este faptul că, în timp ce unii critici grăbiţi să se afirme vor să „sară” peste pregătirea lor teoretică, Nicolae Manolescu se arată interesat de semiotică şi poetică, iar „Tribuna” publică o pagină întreagă de poetică, semiotică şi stilistică. Aceste exemple sunt luate din săptămâna în care a apărut „opinia” Melaniei Livadă ! Nu există deci pericolul unei devitalizări a criticii noastre autentice printr-un refuz obtuz al teoreticului.
Alergia constatată însă la unii publicişti este reală. Care să fie cauzele ? Pe lângă cele subiective, pe care le-am sugerat mai sus, există din păcate şi câteva cauze obiective, legate de însăşi prezenţa dezbaterii teoretice în peisajul cultural actual.
Interesul pentru semiotică, poetică, stilistică, hermeneutică a fost trezit nu numai pentru specialişti, ci şi pentru publicul larg de seria impresionantă de traduceri şi studii româneşti publicate de „Editura Univers”. O adevărată emulaţie în aceste domenii teoretice există în universităţi şi, sub egida Societăţii de Ştiinţe Filologice sau a diverselor edituri au apărut mai multe culegeri de analize literare şi stilistice. Prezenţa masivă a acestor cărţi în bilbiografia obligatorie pentru perfecţionarea profesorilor a dus la o adevărată revoluţionare a modului în care este abordată opera literară în gimnaziu şi liceu. Ca urmare, ultimele cinci-zece generaţii de elevi ştiu ce este un
cod, un
supersemn, un
câmp semantic, ştiu care sunt
elementele structurii artistice şi ce se înţelege prin
text, context, intertext, subtext etc. Rezultatul este educarea unui „cititor avizat” de literatură, după o fericită expresie a lui
Const . Parfene.
Dezbaterea teoretică se duce însă în simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, fără ecou în presa literară şi aşa se explică perplexitatea unor redactori care-şi fac o cultură de hebdomadar.
Situaţia esteticii este mai gravă.
La mai puţin de cincisprezece ani de când ţara noastră găzduia un congres internaţional de estetică (1972) interesul pentru această ştiinţă a scăzut nu numai în presă, ci şi în şcoli. Nu există în nici o universitate din ţară o catedră de estetică, iar liceele de artă în care se preda estetica s-au desfiinţat în marea lor majoritate chiar în anul când apărea, în sfârşit, un manual de estetică. Academia a editat un tratat de estetică, eveniment foarte important, care ar fi trebuit să stârnească vii polemici dată fiind ţinuta sa destul de neomogenă. N-au apărut decât câteva articole de circumstanţă în presa culturală. Al. Husar şi Ion Ianoşi au creat adevărate sisteme estetice – evenimente autentice într-o cultură – în indiferenţa cvasitotală a presei culturale. Ion Pascadi a realizat o siteză istorică a esteticii româneşti postbelice: „Estetică şi umanism” (Editura Eminescu, 1979), iar Ion Iliescu a făcut un dicţionar cuprinzând esteticieni români contemporani, dicţionar care aşteaptă lumina tiparului. Aceste lucrări de siteză demonstrează existenţa şi valoarea esteticii româneşti contemporane, dar ce folos ? Grigore Smeu a scris o carte excepţională despre sensibilitatea estetică românească (Editura Academiei R.S.R., 1984), dar ecoul a fost invers proporţional cu valoarea cărţii. V.E. Maşek se luptă cu morile de vânt, scrie carte după carte, ţine conferinţe şi uneori, pe două jumătăţi de coloană, câte un articolaş în „Contemporanul”, dar asta nu face ca estetica să fie luată de cineva în seamă.
Cine-i de vină ?
O cauză mai generală este deplasarea interesului teoreticienilor din toată lumea de la estetică spre poetică, semiotică, hermeneutică. Noi am încercat cu volumul „Introducere în poezie” să ne înscriem împotriva curentului. Mărturisim dezolarea noastră pentru faptul că nu am produs reacţia dorită, dar ne consolăm la gândul că
opere de seamă ale steticii româneşti din ultimul deceniu, dintre care câteva au fost citate mai sus au avut şi mai puţin ecou şi cu asta trecem la a doua cauză, care interesează estetica românească în special: nu avem o revistă de estetică, revistele de cultură nu-s interesate să publice articole de estetică, iar esteticienii înşişi, blazaţi, se mulţumesc să se întâlnească între ei în simposioane şi să-şi scrie cărţile. Evident, succesul mare de librărie al cărţilor de stetică, valoarea lor ştiinţifică reprezintă contribuţii importante la tezaurul culturii noastre, dar lipsa dialogului face ca, în mod paradoxal, să nu avem o actualitate estetică: operele de valoare câte sunt trec direct în istorie!
Să nu aibă esteticienii vocaţie publicistică ?
Să reprezinte estetica, alături de poetică, stilistică, semiotică, hermeneutică un pericol pentru inocenţa teoretică a unor critici, inocenţă păzită cu străşnicie de revistele noastre ?
Credem că de actuala situaţie, care duce la reacţii barbare ca cele semnate de Melania Livadă, Tudor Cristea sau Aureliu Goci se fac răspunzători în egală măsură teoreticienii care privesc cu indiferenţă publicistica efemeră, dar şi redactorii publicaţiilor noastre culturale, care nu acordă spaţiul necesar unei dezbateri vii, continue şi autentice a problemelor teoretice, condiţie obligatorie pentru existenţa unei culturi adevărate.
Ioan Neacşu
La urma urmei, de ce atâta încrâncenare ? Ce au tovarăşii cu estetica, sau ce au cu mine ? Ceea ce au refuzat şi continuă să refuze ei este tot ceea ce iese din front, tot ceea ce nu li se subordonează necondiţionat, tot ce nu este gregar, tot ce nu poate fi manipulat. În anii bolşevismului primitiv cibernetica, genetica şi estetica erau prigonite, apoi, în anii naţional-comunismului ceauşist aceste ştiinţe au fost acceptate, dar în patul procustian al materialismului marxist, în care ele nu încăpeau în nici un fel.
De ce era periculoasă o carte ca a mea ? Pentru că, deşi cu suficiente ecouri ale limbii de lemn marxiste, îl învăţa pe cititor să gândească liber, ba mai mult, îi arăta că se poate gândi liber chiar şi încorsetat de ideologia oficială.
Esteticul, definit ca o calitate a naturii şi a artei care-l face pe om să aibă sentimentul absolutului, al nelimitatului, al veşnicului, al propriei sale nemuriri, îl scoate pe cititor din determinismul îngust, istoric şi economic.
Operele de artă sunt ferestre prin care privim în transcendent, prin care vedem lumea celor nevăzute. Cu cât cititorul are talent, sau ştie, învăţat fiind de către un maestru, cum să privească, cum „să vadă” absolutul, cu atât fereastra devine mai translucidă. Cu cât cititorul încearcă să înţeleagă logic opera, cu atât ea se opacizează, până la a deveni oglindă: opera oglindeşte…sau chiar nu spune nimic, precum o stereogramă celui care nu ştie să privească în infinit !
Sigur, acum ar trebui rescris totul, deoarece dimensiunea spirituală a omului ca fiinţă teandrică este infinit mai bine cultivată de religie. Arta îl spiritualizează pe omul care nu poate ajunge la Dumnezeu prin credinţă, este complementară deci religiei, fără să o poată suplini vreodată. Unul dintre cuvintele care-i deranjau cel mai tare pe tovarăşi era cuvântul Absolut. Ion Pascadi mi-a sugerat, chiar, să fac glosarul de la sfârşit pentru a arăta că nu folosesc cuvântul în sens mistic. Vă imaginaţi ce ar fi fost dacă aş fi vorbit şi de spiritual, de credinţă, de Dumnezeu !
Confuzia între estetic şi artistic, o altă temă pe care cred că o elucidez în aceste pagini, a fost reluată în 1994 de Gérard Genette în „L`Oeuvre de l`art”. În traducerea românească din 1999 am avut surpriza să constat că filozoful francez dezvoltă de fapt ideea mea, ba chiar desenul din cartea mea din 1983 se regăseşte în textul său, la pagina 24 a traducerii româneşti:
S-ar putea să fie vorba de o coincidenţă datorată acelui „saeculum” care face ca oamenii dintr-o anumită epocă să gândească relativ la fel, deşi coincidenţa este totuşi prea mare…
Evident, această cărţulie ar putea genera un tratat. Câteva pagini posibile, pe care le-am scris de-a lungul anilor, le-am anexat într-o „addenda”. Am preferat să o retipăresc însă aşa cum am scris-o acum un sfert de secol ca pe o estetică „in nuce”, pentru ca ea să răsară şi să crească atunci când timpul şi timpurile vor fi mai prielnice.
Ioan Neacşu
Bacău, 20 iulie 2002
ARGUMENT
Opera de artă nu încetează să atragă – ca o lanternă fluturii de noapte – specialişti din cele mai diverse domenii. Matematicieni şi lingvişti, sociologi şi ciberneticieni, filozofi şi etnografi, psihologi şi pedagogi încearcă să abordeze opera de artă cu mijloace proprii, în speranţa că vor pătrunde misterul ce o învăluie. Realitatea este că specificul estetic al operei, drept cea mai complexă relaţie dintre om şi mediul natural, tehnic, social, în măsura în care angajează cvasitotal conştientul şi inconştientul individului, fascinează şi reprezintă, ca însăşi realitatea, un infinit teren de aplicare a celor mai diverse discipline şi teorii. Sub avalanşa lor, estetica încearcă cu greu să-şi menţină specificul, pentru a nu deveni un simplu cîmp de bătaie.
Un protest împotriva acestor imixtiuni totuşi nu e oportun, deoarece complexitatea operei de artă şi dificultăţile pe care le implică studiul categoriei esteticului obligă la o cercetare interdisciplinară.
Din păcate, mulţi dintre cei care au încercat să abordeze problemele esteticii din cele mai diverse perspective au urmărit nu atît elucidarea acestora, cât dezvoltarea propriilor teorii pe un teren de maximă complexitate, deci de maximă dificultate, cum este arta.
Evident nu putem nega contribuţia valoroasă pe care aceste cercetări de graniţă o aduc la progresul esteticii. Este nevoie însă de o reintegrare a lor din perpectivă estetică, de o valorificare a acestora de către estetician. În ultimii ani, contribuţii notabile în această direcţie au adus la noi Victor Ernest Maşek, Radu Bagdazar, Cezar Radu şi alţii.
O asemenea valorificare ridică o serie de probleme, printre care la loc de frunte se situează problema limbajului, căci este dificil să unifici limbajele mai multor discipline, să aproprii cuvinte care nu au stat niciodată pe aceeaşi pagină, să faci inteligibil un text în care se întâlnesc matematica şi psihologia, cibernetica şi biologia etc. Progresul studiilor estetice nu este însă posibil fără acest efort de asimilare a teoriilor de la graniţa cu celelalte ştiinţe.
Pornind de la aceste realităţi ale cercetării estetice contemporane, am propus – într-o comunicare ţinută la cel de-al VII-lea Congres internaţional de estetică – o
interpretare a operei de artă ca model al realităţii valorificând idei din cibernetică, psihanaliză şi filozofie (v. „Actes du VII-e Congrès international d`esthétique, Bucarest, 28 Août – 2 Septembrie , 1972”. E.A.R.S.R., 1977, tom II, pp. 581-584). Când am încercat să o dezvolt într-un studiu mai amplu, am constatat că dificultăţile pe care le implică eterogenitatea conceptelor folosite nu încifrează textul, ci, dimpotrivă, îl fac mai accesibil. Iată de ce am considerat că acest eseu depăşeşte intenţia iniţială – aceea de a propune specialiştilor câteva puncte de vedere – prin accesibilitate şi l-am intitulat „Introducere în poezie”, dorind să subliniez ideea că se adresează de fapt marelui public. Inginerul, matematicianul, biologul, medicul vor găsi aici un limbaj care le este familiar şi acest lucru sper să-i apropie de artă, să le spulbere complexele pe care le trezesc de obicei studiile umanistice celor deprinşi cu limbajul tehnicii.
Cum însă mulţi termeni – ca algoritm, model, absolut etc. – sunt folosiţi aici în alte accepţii decât cele uzuale, iar diversitatea disciplinelor din care provin poate face ca pentru un anumit cititor unii termeni să fie neclari, am realizat, la sugestia regretatului Ion Pascadi, un dicţionar de termeni pe care îl sperăm util.
Dacă această carte va convinge specialiştii de avantajele abordării operelor de artă din perspectiva pe care o propune, autorul va avea o mare satisfacţie profesională. Dacă însă această carte va constitui, pentru publicul lucid al zilelor noastre, o motivaţie intelectuală suficientă pentru a se apropia de artă fără complexe – nici de inferioritate, nici de superioritate – satisfacţia de care vorbeam va fi dublată de un sentiment deosebit – acela de a fi de folos imediat oamenilor.
Editia a doua a ESTETICII.